Ma tot gandesc sa pun in ordine cuvinte, senzatii, sa incropesc ceva care sa transmita cat de cat trairile pe care mi le inspira locurile astea. L’Orto dei Frati Alcantarini a fost ca un portal in timp. Relatia mea cu timpul a fost intotdeauna ciudata. Ceasul meu nu indica niciodata exact timpul prezent, in schimb acele indica mereu un timp istoric. Cadranul e intotdeauna intors spre un trecut nedefinit, iar fiecare pas intr-un spatiu compatibil cu timpul meu interior imi face ca inima sa tresalte.
Culmea, trec zilnic cu bicicleta pe langa unul din zidurile de piatra care inconjoara gradina (orto = gradina de zarzavat), chiar prin acelasi coridor acoperit construit de Cosimo III, Mare Duce de Medici (care, la 17 ani, a incetat sa zambeasca in public – din piosenie (?) ), pentru a-l conduce la mesa fara a fi vazut de sateni. Biserica si Villa Medicea (care acum e spital-penitenciar psihiatric :D) sunt in acelasi perimetru, iar parcul se intinde pe cateva hectare.
Calugarii alcantarini fusesera adusi din Spania de catre unul din Marii Duci de Medici. Erau o ramura a calugarilor franciscani fondata de un anume Pedro d’Alcantara prin sec. al XIV-lea. Gradinuta inca mai are un aer rustic, cu maslini piperniciti, ruinele unei mori care directiona apa pentru irigarea zarzavaturilor. Iar in cateva colturi ascunse, doua-trei capele in ruina, columbare.
Surpriza cea mai placuta, totusi, au fost frescele. Pentru niste capele atat de minuscule intr-o gradina de zarzavat, mi se par de-a dreptul luxoase, atat cat a ramas din ele.
A doua capela…
Prin zid, in departare, se poate vedea Prioria di San Lorenzo, constuita in 1203. Pe partea opusa a raului Arno, pe o colina geamana, se inalta odata castelul din Capraia.
La iesire, flacari albe, vegetale, palpaie deasupra solului…
In Ambrogiana, in constrast cu simplitatea gradinii, esti coplesit, in primul rand, de parfumul greu al ramurilor inflorite. Albe, galbene, purpurii. Pe cat e totul de parjolit vara sub soarele sub-tropical, pe atat de luxurianta e vegetatia in perioada asta.
Sub bolta de glicina, devin deja extatica. Parfumul e de-a dreptul sufocant, in mod placut.
Deasupra si dedesubt, valuri, valuri de petale violete, iar intre – aer imbibat de parfum in fermentare. Sunt ca pamantul inainte de potop, infasat in ape. Imi vine brusc in minte o imagine similara, devin za intre spatiu si timp – laitmotiv. Focsani, primavara lui 2011, aleea eroilor sovietici, bolta gotica de castani infloriti.
Sunt za intre spatiu si timp, elementul vegetal ma uneste pe mine din trecut cu cea din prezent si ma regasesc in aceasta clipa infima. Cum spunea Rilke: “ to go into yourself and see how deep
the place is from which your life flows.”
the wild herd of dreams 
❤